Mirela Ardelean

A fost odată,

ca niciodată.

Aşa începe această poveste

ce nu s-a mai spus.

O poveste

despre o zână bună

care trăia în împărăţia

adolescenţilor

„care învăţau mersul pe valuri, în picioare”.

Şi toţi supuşii o preţuiau

pentru sufletul ei generos,

pentru dăruirea cu care 

îi veghea

şi pentru iubirea

ce le-o purta

şi care i se citea

pe chip

ori de câte ori aceştia

o surprindeau

cu ideile lor năstruşnice.

Şi zilele se scurgeau

la fel, una câte una,

şi zâna din povestea noastră

nu pregeta să-şi îndrume

discipolii,

făcând mereu risipă de

energie, de vorbe, de exemple,

 deschizându-le mereu

alte şi alte uşi ale împărăţiei

şi construindu-le

aripi mari,

ca să poată ajunge în zbor

şi pe alte tărâmuri.

Şi zâna nu contenea

să trebăluiască prin împărăţie,

să se risipească,

- fiecărui adolescent, o fărâmă –

până când

din ea

n-a mai rămas decât

sufletul în care închisese,

demult, generozitatea

dăruirea

şi iubirea…

Dar, într-o seară,

pe când sufletul

îşi mai trăgea şi el sufletul,

timpul – care am uitat să vă spun,

e personajul malefic

al poveştii noastre –

timpul, ziceam, a intrat

tiptil în cerdacul în care

sufletul visa,

- pentru  fiecare adolescent un vis -

şi l-a furat.

L-a pus în grabă

într-un coş împletit

şi l-a aruncat

în râul ce curgea de mii de ani

la marginea împărăţiei.

Şi a plutit sufletul aşa, o vreme,

până când, un pescar milos

a venit cu el în braţe

şi l-a aşezat în faţa unei

cetăţi, căreia ii zicea

şcoală, şi unde

s-a hotărât să rămână

pentru totdeauna.

Mirela Ardelean
16 iunie 2011